tema / Metode analitice

De ce o singură peptidă dă mai multe semnale în spectrul de masă

Spectrul de masă al unei peptide pure arată un șir de semnale, niciunul la masa moleculară. Explicăm stările de sarcină, izotopii și aducții.

Publicat
Temă
Metode analitice
Lectură
5 minute

Un certificat de analiză dă o masă teoretică, să zicem puțin peste 1400 Da. Lângă el e atașat un spectru de masă. Căutăm un semnal la 1400 și nu găsim nimic. În schimb apar două semnale înalte, pe la 710 și pe la 474, cu câteva mai mici alături. Peptida e în regulă. Spectrul răspunde pur și simplu la altă întrebare decât cea pe care o are în minte cititorul.

Un spectrometru de masă nu măsoară masa. Măsoară masa împărțită la sarcină, raport notat m/z. Odată lămurit lucrul acesta, restul imaginii se așază singur.

Stările de sarcină: aceeași moleculă, numărată de mai multe ori

Cele mai multe spectre de pe certificate sunt înregistrate cu ionizare prin electrospray. În sursă, peptida primește protoni, mai ales pe pozițiile bazice: amina de la capătul N-terminal și catenele laterale ale lizinei, argininei și histidinei. O peptidă cu mai multe astfel de poziții poate purta unul, doi, trei sau mai mulți protoni, iar fiecare variantă apare în alt loc pe axă.

Calculul e scurt. Pentru o peptidă de masă M care poartă n protoni, semnalul apare la (M + n × 1,007) / n. Acel 1,007 este masa unui proton, în daltoni.

IonCalcul pentru M = 1419,6m/z așteptat
[M+H]+(1419,6 + 1,007) / 11420,6
[M+2H]2+(1419,6 + 2,014) / 2710,8
[M+3H]3+(1419,6 + 3,021) / 3474,2

Masa din tabel e un exemplu inventat, ales doar ca să se vadă împărțirea. Contează tiparul: mai multe semnale, o singură moleculă. Care stare de sarcină domină depinde de numărul de resturi bazice, de solvent și de reglajele aparatului. O peptidă scurtă, cu o singură poziție bazică, poate arăta aproape numai ionul cu o sarcină. Una mai lungă, bogată în lizină și arginină, poate să nu-l arate deloc.

Cum verificăm că semnalele țin de aceeași moleculă

Luăm fiecare semnal candidat și mergem înapoi: înmulțim m/z cu sarcina presupusă, apoi scădem protonii. Dacă 710,8 e un ion cu două sarcini, masa este 710,8 × 2 − 2,014 = 1419,6. Dacă 474,2 are trei sarcini, 474,2 × 3 − 3,021 dă tot 1419,6. Două semnale, un singur răspuns. Potrivirea aceasta e dovada. Un semnal izolat poate fi o coincidență; două sau trei care ajung la aceeași masă rareori sunt.

Programele actuale fac operația automat și afișează o masă „deconvoluată”. Noi refacem totuși socoteala de mână pe cel puțin un semnal, fiindcă o cifră deconvoluată fără spectrul brut în spate ne cere să credem un pas pe care nu-l vedem.

Izotopii: de ce fiecare semnal e un mic ciorchine

Mărit, oricare dintre semnalele acestea nu e o singură linie. E un grup de linii aflate la distanțe egale. Cauza este carbonul-13. Cam un atom de carbon dintr-o sută este izotopul mai greu, iar o peptidă are zeci de atomi de carbon, așa că o bună parte din molecule poartă unul, doi sau trei neutroni în plus.

Distanța dintre liniile grupului ne spune direct sarcina. Liniile vecine diferă cu un dalton ca masă, deci pe axa m/z stau la 1 una de alta pentru un ion cu o sarcină, la 0,5 pentru unul cu două și la circa 0,33 pentru unul cu trei. Dacă aparatul separă liniile, sarcina nu mai trebuie presupusă. O citim.

Tot de aici vin cele două „mase teoretice”. Masa monoizotopică (monoisotopic mass) ia în calcul doar izotopul cel mai ușor al fiecărui element și corespunde primei linii din grup. Masa medie (average mass) folosește amestecul natural de izotopi și cade undeva în interiorul grupului. La o peptidă de mărimea aceasta, cele două diferă cu aproximativ un dalton. Certificatul ar trebui să spună pe care o dă. Când nu spune, iar valoarea observată pare deplasată cu o unitate, acesta e primul lucru pe care îl verificăm înainte să bănuim produsul.

Aducții: însoțitori mici, la distanțe fixe

În dreapta unui semnal principal apar adesea altele mai mici, la intervale regulate. Explicația obișnuită este că un ion de sodiu sau de potasiu a luat locul unui proton. Sodiul adaugă circa 22 Da la un ion cu o sarcină, față de forma protonată; potasiul adaugă circa 38. La un ion cu două sarcini, același schimb mută semnalul cu jumătate, adică în jur de 11 și 19.

Aducții (adducts) vin din sticlărie, din solvenți și din tampoane, nu din sinteză. Ne spun ceva despre felul în care a fost lucrată proba în laboratorul de analiză. Nu se socotesc impurități ale peptidei, iar un spectru cu un semnal modest de sodiu este cât se poate de obișnuit.

Semnalele care cer o întrebare

Unele semnale în plus nu sunt efecte de calcul. După deconvoluție, o a doua masă care diferă de cea principală cu masa unui rest de aminoacid indică o secvență cu deleție, adică un lanț care a ratat o etapă de cuplare. O diferență de aproximativ +16 Da arată de multe ori o oxidare, cel mai des la metionină. O diferență egală cu masa unei grupări protectoare cunoscute sugerează o deprotejare incompletă.

Le citim cu prudență. Spectrometria de masă confirmă bine identitatea și numără prost. Eficiența de ionizare diferă de la o specie la alta, așa că înălțimea unui semnal din spectru spune puțin despre cât din specia respectivă se află în probă. Cantitatea este treaba cromatogramei. Cele două documente răspund la întrebări diferite și avem nevoie de amândouă.

Ce ne așteptăm să găsim pe document

Ordinea în care citim partea de spectrometrie a unui certificat este mereu aceeași:

  1. Masa teoretică, cu precizarea dacă e monoizotopică sau medie.
  2. Spectrul brut, cu axa m/z lizibilă și semnalele principale etichetate.
  3. Starea de sarcină atribuită fiecărui semnal etichetat.
  4. Masa observată și diferența față de cea teoretică.
  5. Numărul de lot scris chiar pe spectru, identic cu cel de pe certificat.

Ultimul punct scapă ușor din vedere. Un spectru fără număr de lot poate fi al oricărui lot. Pentru o privire de ansamblu, pe înțelesul oricui, asupra a ceea ce poate verifica un cumpărător pe astfel de documente, PEPTIDÁE a publicat un articol despre cum se verifică puritatea peptidelor, iar lista lor de produse arată cum își prezintă compușii un catalog care îi vinde numai pentru uz de laborator.

Când cifrele converg, distanța dintre liniile izotopice se potrivește cu sarcina atribuită și numărul de lot e același, scriem în evidența noastră „identitate confirmată”, cu data. Când lipsește ceva din toate acestea, scriem ce lipsește și îl cerem.

Note apropiate